Am o prietenă magică cu care merg în drumeții. Acum că scriu asta îmi dau seama că noi ne suntem călăuze în atât de multe explorari și descoperiri. Hohooo aș putea scrie o carte. (Poate după ce reușesc să duc o idee până la capăt ) E un sentiment atât de fain când vorbești cu cineva care cu adevărat ascultă și apoi participă și ține spațiu pentru descoperirea unor perspective noi de a privi lucrurile! Și partea cea mai potentă e când poți avea acea conversație și să te lași transformat de ea. Dar ce să vezi, divaghez... sau nu, pentru că e exact în energia a ceea ce voiam să transmit azi uitându-mă la poze.
Revenind... au fost o dată ca niciodată două prințese sau Sandybelle (căci cam așa eram noi pe munte), cu rucsace imense cu multe ronțănele și batoane cu proteine că Doam’ ferește nu cumva să murim de foame (mai avem de lucrat la programele moștenite din neam și timpuri vechi), și spre pisc după ce ne-am oprit să mai facem a milioana poză la o frunză nemaivăzută în felul ăla până atunci (ea - are un mod unic de a vedea viața și cum circulă prin tot) iar eu să îmi vântur cosițele pentru că stăteau ca la Golum, acul meu de păr în formă de dragon dădea al naibii de bine dar corpul meu țipa eliberare, bine eu am justificat să-l iau că la o adică ar fi fost și armă letală. Ăsta plus punga de gunoi de speriat urși, fluierul, plus pura nebunie de care suntem capabile, zic că eram safe.
Și în timp ce vorbeam despre fizică cuantică, dragoni, sex, entități, conștiență practic versiunea noastră de flori, fete sau băieți, ne intersectăm pe un drum strâmt cu o familie care se uită lung la noi. Inițial nu m-aș fi uitat la asta, dar mă agățase și mă întrebam de ce anume sunt conștientă aici? A fost ceva legat de energia din care veneau și nu avea legătură cu felul în care mi s-a părut că s-au uitat.
De altfel, după ce am trecut de ei mă gândeam ce înseamnă să fii om al muntelui și să fii super profi în chestia asta și “de acolo” ... și aici a fost cheia, m-am regăsit practic cumpărând imaginea lor de seriozitate, rigiditatea și judecățile din care funcționau și care adiau în câmpul lor mental ca o briză care te biciuiește (dacă știi ce zic despre unii oameni), ca fiind ceva corect și practic imaginea potrivita pentru a face ceva în viață. În cazul ăsta aveau imaginea perfectă de drumeți sau famiilie de drumeți. Și aveam senzația aia de mamăăă ce fac ăștia, ce mișto... Oare când o să cresc și eu mare să fac așa... și apoi (înainte să mă apuc să mă desființez prin judecăți, glumesc, dar nu glumesc), mi-am dat seama că practic noi făceam fix același lucru doar că, cu mult mai multă ușurință și joacă.
Și a fost a miliarda revelație pe tipul ăsta de conștientizări.
Cât de des ești ceva magic, ai bucurie, pace, liniște, entuziasm și modul tău unic de a naviga viața și pentru că nu se potrivește cu imaginea în care am fost antrenați și care este vândută în afară sau pe care o au oamenii (normali eventual), ignori, sau arunci asta la gunoi? Dar nu asta căutăm în viață în final? Și dacă deja ai găsit, ți-e teamă că trebuie să fie finalul? Cum ar fi dacă asta e o minciună? Cum ar fi dacă multe din chestiile din care funcționăm automat sunt minciuni? Putem să le vedem dacă funcționăm automat? Dacă nu le recunoaștem? Dacă nu degustăm cu adevărat ce e pe bune posibil pentru fiecare dintre noi? Câte chestii faine faci și ești și nu le recunoști pentru că nu se simt ca ceva anume și nu pot fi povestite explicate și nu sunt văzute de alții? De ce nu le-ai primi tu oricum? Adică pentru ce este de fapt viața ta, experiența ta, perspectiva ta și darul tău unic? Cum ar fi dacă exact pentru asta ești aici, pentru a adăuga altceva?
Și nu mă refer la a crea o imagine opusă normalității sau ca reacție la alții, o imagine în care ești deosebit pentru că... aia e de fpt tot o imagine. Când ești tu, asta nu are o imagine, asta are o calitate a prezenței și bucuriei tale de a-ți crea viața incluzând, și mai ales incluzându-te pe tine fără să eviți nimic.
Revenind, familia despre care spuneam mai devreme, m-am conectat apoi la ea, pentru că avea ceva ce îmi atrăsese atenția și de fapt se afla sub impactul inițial al stratului de judecată; avea o energie frumoasă, dedesubt era ceva puternic și frumos în felul în care s-au organizat să facă activități împreună. Apoi era senzația chestiei ăsteia din care funcționau atunci când în loc să fie prezenți cu tot ceea ce se întâmplă, cu ei înșiși, între ei și natura, totul devenise un obiectiv controlat care se întâmplă între anumiți parametri sau: acum e bucățica asta și o facem așa și apoi ne întoarcem la restul săptămânii în care tragem din greu și muncim și etc, ca atunci când avem timp să facem repede câte ceva de familie. Ce vreau să spun e că deseori oamenii se lasă duși în energia asta de a face mai curând decât cea de a fi. Și asta devine identitatea lor și cine sunt ei, paradoxal, pentru că atunci când luam o identite excludem restul posibilităților și creăm o separare. Și paradoxal familia nu mai e o comuniune ci o separare, pentru că fiecare este văzut și tratat conform unei definiții, unei misiuni, unor proiecții și toate astea solicită reacții înapoi, pentru a menține acest echilibru de control si aparentă relaționsre. Dar iar divaghez și ador să discut despre mecanisme și conștiență așa că na!
Am spus asta pentru că observ zilnic; văd oameni frumoși care se închid în aceste cochilii ale job-urilor pe care și le dau și pe care le-au primit de la alții, fără să realizeze că o fac, și mai mult, apărându-și închisoarea și judecându-se atunci când nu sunt în “normal”. Dar ce este normalul?
Cum ar fi daca tu fiind tu ai atât de multă ușurință încât ai șoca lumea? Cât de neconfortabil ar fi să nu ai probleme despre care să vorbești sau prin care să te poți conecta la alții? Cât de idiot ar crede lumea că ești dacă ai fi un prost fericit care merge prin lume senin și zâmbind? Cum ar fi dacă cea mai înspăimântătoare energie ești tu fiind pe bune prezent, fericit și orgasimic.
Gary Douglas spune că dacă am răde mai mult am vindeca Pământul. Iar râsul are capacitatea de a schimba cel mai dinamic energiile, stările. Eu propun această provocare
Mie călătoriile ASTEA îmi plac. Nimc nu e ceea ce pare a fi. Cum ar fi dacă asta e bogăția? O simplă interacțiune, care îți arată ceva ce până acum nu ai văzut în felul ăsta, ceva ce te pune în întrebare? Și dacă ești în întrebare deja ai crăpat ușa către alte perspective. Știi Țcere și ți se va daȚ? Cum ar fi dacă începe cu o întrebare? De fapt ce îmi doresc cu adevărat? Îmi doresc să primesc asta pe bune, fără motive și justificări? Îmi deschid viața către asta? Mă deschid către lume să particip la a crea și avea asta?
Dacă îți plac muuult călătoriile și ești curios să descoperi noi destinații în interior și în exterior m-aș bucura să îți fiu ghid și să deschidem perspective noi prin care îți expansionezi neurologia și capacitățile, modalități prin care dai drumul limitărilor și prin care poți pe bune crea viața pe care ți-o dorești și care te entuziasmează cu adevărat. Poate într-o zi ne vedem sau revedem într-o călătorie!
Ce te face fericit? Ce sa vezi, si pe mine sa fiu eu . Dar ce e asta? Cum e sa fii tu pentru tine? Pentru mine azi de exemplu a fost sa ma bucur de cat de diferit vad eu lucrurile si sa constientizez
Comentarii