Cum corpul mi-a scurtcircuitat mintea — și îi sunt recunoscătoare. Ce îți arată corpul?

Ai văzut ceșcuțele adorabile? Da știu ce gândești... poti să-mi mulțumesti mai târziu ;)

Zilele trecute am comandat un ceainic care, în poze, părea albastrui. Când a ajuns… era complet auriu.

Pentru câteva secunde am avut acel „hmm… nu e ce am ales eu” pe care îl știm cu toții. Apoi a venit întrebarea: „Era de fapt așa și nu am văzut?”

Am revenit la pozele produsului și am realizat că ambele realități erau posibile. Și m-am trezit la intersecția dintre:

• „Wow, era evident că e auriu, cum am putut vedea altceva?” și „uite că în pozele astea pare albastru, poate au și din astea” - nu aveau. :)

• o subtilă spirală mentală: „Ce altceva nu e așa cum cred eu și nici nu îmi dau seama?”

  
  

Acum, când scriu, îmi dau seama că asta a fost tema săptămânii. A ieșit la suprafață cu un boom: Cum pot avea situații în care cred că sunt prezentă, dar rezultatul arată că nu eram acolo? Te regăsești?

Asta iubesc la calea conștiinței: e șerpuită, surprinzătoare, merge simultan în mai multe direcții. Dacă rămânem pe cărările bătătorite ale minții, nu ajungem la miracolele și creativitatea care ne sunt disponibile. Dar asta cere disconfort — nu al nostru, ci al minții, care nu vrea să iasă în necunoscut.

Ciudățenia cu ceainicul mi-a spart o barieră care nici nu știam că există. Bariera aceea subtilă pe care o confundăm cu „prezența”, „atenția”, „funcționalitatea”, „a fi o persoană bună și competentă”. Dar, de fapt, toate astea sunt doar mecanisme prin care mintea încearcă să nu greșească, să nu încurce, să nu deranjeze.

Cum ar fi dacă, a venit momentul să ieșim din a ne face sclavii unei autorități (mintea) care de fapt nu știe, ci pornește din start cu presupuneri și o raportare la trecut și la probleme ca fiind cele mai valoroase informații? În esență, gândind tot ce e mai rău despre tine, sau punându-te în poziția de a fi ceva pentru alții fără să te privească cu adevărat și să își adreseze o reală întrebare? Asta nu este conștiința de creator.

Adevărata prezență nu e focalizare. E deschidere. E disponibilitate. E să fii tot ceea ce este, nu doar ceea ce mintea poate controla. Dacă ai vedea mintea ca pe un personaj, ai vedea niște ochi care sclipesc cu inteligență și posibilități? Care privește în afară și în interior? Sau pe cineva robotizat, înspăimântat, care trăiește într-o junglă în care e total pierdut, dar înceracă să se convingă că e Rambo? Și poate chiar e Rambo, doar că odată ce și-a asumat acest rol, nu mai are liniște, nu este dispus să fie Tarzan și să fie susținut, ajutat și să contribuie iar jungla să-i devină casă și joacă. (Interesant că mă gândesc la Rambo și Tarzan dar să trecem peste, cred că mi se trage de la ceșcuțe).

Vrei să ai cu adevărat liber arbitru? Alege dincolo de aceste voci ale minții. Care e de fapt vocea ta?

Revenind la poze, mintea voia să se agațe de cealaltă variantă: „Uite, aici chiar arată albăstrui.” „De ce nu l-au făcut albastru, ar fi fost mai frumos.” „Dacă știam, nu-l cumpăram.”

Și acolo a făcut click. Pentru că am simțit dezamăgirea. Și am văzut cum logica, comparațiile, justificările… nu aveau nicio legătură cu alegerea reală. Știi ce zic?

Corpul meu trecuse peste gândirea mea. Produsul mă chema. Țin minte că pierdusem pagina și am căutat-o din nou. Și când chiar am vrut, ceva din mine a zis: „Hai să lăsăm povestea asta cu ‘din greu’. Alegi sau nu?” Și boom — a apărut.

Dacă treci dincolo de justificări, explicații, dubii… știi. Știi când alegi. Și când alegi cu adevărat, fără încrâncenare, fără justificări… apare ca prin magie. Câte momente din astea ai avut și tu și le-ai trecut cu vederea pentru că nu asta validează lumea în general? Trăim într-o lume în care accentul este pus pe greutate și problemă. Când ești entuziasmat și ai ușurință pari, un pic ”prostuț” și ”nu ești ancorat în realitate”.

Așa că, privind ceainicul, prin tot mixul de gânduri și emoții, am ales din nou: să nu las asta să fie realitatea care îmi creează următorul pas.

Am privit cu curiozitate — energia care îmi bătea la ușă toată săptămâna: „Ai o alegere -pilot automat sau posibilitate?”

Și am văzut capcana: când ne retragem, când luptăm, când ne ghidăm după rețete… nu suntem noi. Când suntem noi, renunțăm la bariere și ascultăm șoaptele subtile ale conștiinței.

Așa că l-am pus pe masă, am scos acuarelele, am respirat și am întrebat: „Ok, hai să vedem… cum vrei să fii?”

Pe măsură ce pictam, energia se schimba. Nu era despre perfecțiune. Era despre un obiect care își găsea locul în casa mea. Și despre mine, care îmi dădeam voie să creez fără plan.

Când am terminat, ceainicul nu mai era nici albastru, nici auriu. Era coerent cu realitatea mea. În energia potrivită pentru spațiul meu, pentru corpul meu, pentru momentele pe care vreau să le creez.

Mi-am dat seama că uneori lucrurile nu vin cum ne așteptăm, dar vin exact cum au nevoie să fie ca să ne invite la magie, prezență și joacă. Și mai ales la a păși în mai mult. Tu ce alegi?

Pentru că atunci se deschide conștiința de creator. Și devine esențial pe ce îți pui atenția.

Dacă ai și tu prin casă un obiect care nu se simte „în energia lui”… poate te invită la un mic facelift. Nu pentru a-l schimba. Ci pentru a-l întâlni.

Acum, te oprești puțin și te uiți pentru tine, cât de des te simți blocat, fără posibilități? Pe această rotiță de hamster a minții și a vieții? Cum ar fi dacă există o poartă magică pe care o poți deschide către acea viață la care mereu ai visat? Nu visele alea mentale și comparațiile cu alții, ci visele alea care îți fac inima să înflorească, fluturii să danseze în stomac, organele genitale să... (ai înțeles ideea) :)

Ce îți șoptește corpul? Ce îți șoptește afacerea? Ce îți șoptesc obiectele din casă? Ce îți șoptește Pământul?